Prajitura cu visine ca in copilarie

     Doua postari pe blog in doua zile consecutive? I didn't see this coming! Numai ca dupa ce ieri v-am aratat o poza cu prajitura cu visine a copilariei mele am fost uimita de numarul mare de likeuri si m-am gandit ca poate mai sunt si altii care cauta acea reteta perfecta cu care au crescut. Eu una am incercat mai multe variante si abia cand am gasit-o pe cea originala (adica fix pe cea pe care o folosea matusa mea in copilarie cand ne facea prajitura asta) nu m-am lasat.

Asadar, daca vreti si voi sa va bucurati de amintiri dulci-amarui notati asa:
Ingrediente:
16 portii, timp de preparare 40 minute, usor
5 oua
1 cana zahar
4 linguri apa
1 cana faina
4 linguri ulei
1 castron mare visine fara samburi
Preparare:
    Se bat albusurile cu 4 linguri de apa, un praf de sare si zaharul pana se obtine o bezea tare. Se adauga apoi galbenusurile, uleiul si faina si se mai amesteca putin cat sa se omogenizeze compozitia. Se toarna intr-o tava tapetata cu unt si faina, sau mai simplu, cu hartie de copt, se adauga 2/3 din visine deasupra si se da la cuptorul incalzit la 180 de grade. Dupa 10 minute se trage tava putin in afara cuptorului si se adauga si restul de visine apoi se mai lasa la copt inca 20 de minute sau pana cand o scobitoare introdusa in centru iese curata. Se lasa sa se raceasca apoi se portioneaza si se pudreaza cu zahar pudra. E geniala cu un pahar de lapte rece dar si simpla.

     Apropo de asta, voua ce mancaruri va aduc cel mai tare aminte de copilarie? Eu am o lista intreaga care incepe cu prajitura asta, continua cu cozonacul cu crema de ciocolata si nuca, scovergile cu zahar, branzoaicele, omleta cu multa verdeata, tochitura mancata direct din ceaun cu mamaliga si cate si mai cate. Am mostenit bucuria de a manca si gati de la doua persoane foarte dragi mie care din pacate nu mai sunt de mult printre noi si cumva ma simt datoare sa duc mai departe traditia asta. Si nici ca se putea sa primesc o insarcinare mai frumoasa.

                                                                                                                       yours truly,
                                                                                                               a little bit nostalgic, Lavinia

Cartofi noi copti

     Cartofii noi au aparut deja prin piete si char daca sunt destul de piperati n-am putut sa ma abtin si am cumparat un kilogram. Iar pentru ca n-am avut nici timp si nici chef sa ma complic i-am pregatit in cel mai simplu mod cu putinta, la cuptor. Dar asta nu inseamna ca nu au fost deliciosi, ci dimpotriva.

Ingrediente:

pentru 2 portii generoase, timp de preparare 1 ora

1 kg cartofi noi
1 capatana de usturoi
2 ramurele de rozmarin
3 linguri de mustar Dijon
1 lingura otet
3 linguri ulei de masline
sare de mare si piper proaspat macinat

Preparare:

    Am spalat cartofii bine frecand-i pe fiecare cu un burete de sarma. Pe cei mai marisori i-am taiat in doua iar pe cei mici i-am lasat intregi. I-am pus la fiert in apa cu sare timp de 20 de minute, pana erau apropae fierti. I-am scurs apoi bine si i-am lasat sa se zvante.

     I-am stropit cu 2 linguri de ulei de masline, am presarat sare de mare si i-am pus in tava impreuna cu frunzulitele de rozmarin si cateii de usturoi in coaja. I-am mai lasat in cuptor aproximativ 30 de minute, pana s-au rumenit. La starsit am amestecat mustarul cu otetul, uleiul ramas si cateii de usturoi copti si zdrobiti si am obtinut un sos delicios pentru cartofi. I-am mancat ca fel principal, cu o salata de rosii cu castraveti, ardei si ceapa, asa, ca in copilarie. Pofta buna si voua si weekend placut!

                                                                                              Yours truly, Lavinia

Amintiri din copilarie

      Daca cititi de destul timp blogul asta stiti deja ca eu sunt din Fetesti (in drum spre mare, cum imi place mie sa spun) iar daca nu stiati ati aflat acum. Va spun asta pentru ca urmeaza sa va povestesc cateva intamplari din copilaria mea, despre care as putea spune, fara indoiala, ca a fost minunata.

      Pentru ca am copilarit la tara (da, stiu ca Fetestiul e oras dar noi am locuit la casa cu curte si cu livada si am alergat prin praf in papuci de cauciuc asa ca stiu despre ce vorbesc) am avut intotdeauna acces la cele mai bune fructe si legume, pe care le mancam direct din copac, sau de pe vrej, daca nu de pe jos. Si, asa cum e firesc, amintirile mele cele mai dulci din copilarie ii au in centru pe bunicii mei, care desi nu mai sunt printre noi vor fi tot timpul Mamaia si Tataia. Livada si via noastra erau cele mai frumoase din oras si asta pentru ca Tataia era un gospodar pe cinste, care se ocupa cu atentie si pricepere de toate detaliile. Imi aduc aminte cum mergeam cu sor-mea sa culegem caise verzi pentru a le manca cu sare (imi plac si acum la fel de mult) si cum stergeam cu matura urmele lasate pe pamantul perfect greblat dintre pomii fructiferi. Iar cand nu reuseam sa ne strecuram fara sa fim vazute, o rugam pe Mamaia sa se duca in locul nostru si ea se intorcea cu sortul plin de caise grase si acre, numai bune de sterpezit dintii.

      Si cand in sfarsit caisele se coceau si noi ne saturam de mancat, restul minunilor aurii ajungeau in compot sau in gem iar cele mai urate in tuica. Partea frumoasa era ca aceste fructe aveau miezul dulce, cu un gust asemanator migdalelor asa ca Tataia isi gasea timp si rabdare sa scoata samburii inainte sa puna caisele la fermentat. Urma apoi un ritual de spalare si uscare apoi o sezatoare cu toti copiii de pe strada in urma careia adunam un castron intreg de samburi, numai buni de prajit cu sare si rontait intre doua reprize de Ascunsa.

      As mai avea de povestit o multime de lucruri dar nu vreau sa va plictisesc si sunt convinsa ca va intrebati deja care este rostul acestor destainuiri. Ideea e ca eu cred ca mai mult decat genetica, mediul in care traim si implicit copilaria pe care am avut-o si familia in care am crescut au un rol esential in dezvoltarea noastra si in ceea ce vom deveni. Cu alte cuvinte, poate ca n-as fi fost niciodata mancacioasa si pofticioasa de acum daca n-as fi crescut in familia asta, in livada asta, in povestea pe care tocmai v-am povestit-o. Poate ca adultul de acum n-ar fi existat fara copilul de atunci. Pentru ca, fie ca ne dam seama sau nu, fiecare copil conteaza, si mai mult decat atat, as putea spune ca un copil fericit azi va fi un adult puternic maine.

     Si pentru ca pretuiesc atat de mult amintirile din copilarie nu am putut ramane indiferenta cand am aflat despre programul "Fiecare copil conteaza" initiat de organizatia Salvati Copiii si sprijinit de Biochefarm International. Acest program isi propune reducerea mortalitatii infantile si imbunatatirea sanatatii si calitatii vietii copiilor romani cu varsta intre 0-5 ani. Biochefarm International a inscriptionat toate ambalajele de suzete NUK cu logo-ul Salvati Copiii si doneaza un procent din contravaloarea suzetelor vandute organizatiei.

 Astfel,  daca veti cumpara aceste suzete veti putea contribui direct la reducerea mortalitatii infantile. Ganditi-va bine, sigur nu cunoasteti nici un bebelus care s-ar bucura sa primeasca o suzeta noua? Eu stiu cel putin unul!  

 Pentru mai multe informatii despre acest program, si nu numai, cititi si aici:

 www.salvaticopiii.ro

www.biochefarm.ro;  

www.facebook.com/NUK.Romania;

 www.twitter.com/NUK_Romania;

                                                                                                                     Yours truly, Lavinia

Stiuca umpluta a la Radu Anton Roman

     Azi este o zi de sarbatoare, un motiv in plus sa ne bucuram de o masa gustoasa in familie. Fie ca sarbatoriti Floriile, fie Pastele, stiuca asta umpluta e fix ce trebuie sa aveti in farfurie.
     Noi am facut si fotografiat reteta asta mai demult dar am asteptat un moment potrivit pentru a o urca pe blog. Spun noi pentru ca totul s-a intamplat la invitatia prietenilor mei, Pop si Madalina, care au pus la bataie atat stiuca (2 mai mici) cat si bucatarie. Eu n-am venit decat cu Radu Anton Roman dupa mine si cu cheful de gatit. Si pentru ca a fost un efort colectiv, rezultatul a fost pe masura.

Va las mai jos reteta exacta si apoi va povestesc cum am facut noi.
Reteta dupa Radu Anton Roman

Umpluturã:

- 1 stiucã de vreo 2 chile 
- 1 scrumbie afumatã
- 3 ouã 
-3 legãturi pãtrunjel
- 1 ceapã 
-5 cãtei usturoi
- 150 g miez rosii 
- mãrar, pãtrunjel din belsug
- sare, piper dupã gust
- 300 g miez pâine albã (muiat în lapte si stors)
Preparare:
Se curãtã stiuca de solzi, se scoate pielea cu grijã, de la cap spre coadã. Se dezoseazã carnea de stiucã si scrumbie. Se pun oasele si capetele la fiert în 500 ml apã. Se dau prin masina de tocat carnea pestilor, miezul de pâine, ceapa, usturoiul si verdeata. Se freacã tocãtura, ouãle si miezul de rosii.
Pielea stiucii – uscatã si fin cusutã – se umple cu tocãtura; capac se pune o felie subtire de cartof mare, fixatã cu trei betigase trecute prin piele.

Sos:

-100 ml untdelemn
- 2 cepe
-1 morcov 
-200 ml bulion rosii
- 100 ml vin alb 
- sare, piper
- mãrar
- 100 ml zeamã rosii (ce-a rãmas de la miezul de rosii)
- 100 ml supã peste – ce-a rãmas dupã ce au fiert oasele stiucii si scrumbiei
Preparare:
Se toarnã ulei într-o tavã de cozonac, se pune pe foc mic. Se toacã ceapa, se taie morcovul felii subtiri, se astern pat in tavã, sã se înmoaie putin. Se asazã pestele în tavã, se toarnã peste el zeama si bulionul de rosii, vinul alb, supa de peste, sarea si piperul. Dupã ce a fiert 20 de minute la foc potrivit si a mai scãzut zeama, tava se mai dã 10 minute la cuptor, acoperitã, sã se desãvârseascã. Se oferã fierbinte, presãratã cu mãrar


Buuun. V-am zis deja ca noi am avut doua stiuci. Nu stiu cat avea fiecare, ca nu le-am cantarit. Cert e ca una era mai mare.

  Ei bine le-am jupuit pe amandoua si am facut umplutura din toata carnea rezultata.

 Pentru ca n-am gasit scrumbie afumata am folosit o jumatate de macrou. In rest, am respectat cu strictete instructiunile. De fapt, am folosit rosii din conserva, pentru cas sunt mai dulci decat cele care se gasesc in perioada asta a anului.

Cand a venit vremea sa umplu stiuca evident ca a fost prea mult compozitie. Din ce-a ramas am facut chiftelute pe care le-am prajit in putin ulei. Au fost bune, le-am mancat pana sa scoatem stiuca din cuptor.

 Am avut si ajutoare de nadejde, v-am zis deja. Uite aici chirurgul, cum coase el de zor la stiuca.

 

Unde mai pui ca are si el ajutoare la randul lui.

Iar la sfarsit, dupa munca si rasplata.

Cam asta a fost, fun included. Bineinteles ca am facut si o prajitura pantru desert, dar despre asta data viitoare. Pana atunci, o duminica frumoasa tuturor!
                                                                                                                                   Yours truly, Lavinia

Tocanita de porc cu mere si vin

Am facut tocanita asta delicioasa de porc prin septembrie dar am ratacit-o printr-un folder astfel incat uitasem complet de existenta ei. Azi m-am gandit ca ar fi dragut sa postez o reteta traditionala, asa ca de 1 Decembrie. Cum sarmale n-am facut pana acum iar de fasole nu am timp m-am gandit ca reteta asta s-ar potrivi la fix. Nu e ea tocmai clasica dar e delicioasa si aromata si perfecta pentru o zi rece de iarna.

Ingrediente:

500 g muschi de porc
2 cepe
3 mere
1 pastarnac
2-3 linguri ulei de masline
un pahar de vin alb
sare, piper, cimbru
4-5 cartofi mari
2 morcovi
50 g unt
25 g parmezan ras

Preparare:

Pentru inceput taiem muschiul si pastarnacul cubulete, ceapa pestisori si marul felii. Calim in uleiul de masline ceapa si pastarnacul apoi adaugam carnea si o rumenim usor pe toate partile. Adaugam merele si vinul si lasam sa fiarba inabusit pana carnea si legumele sunt moi, apoi condimantam din belsug cu cimbru, sare si piper. Daca lichidul scade prea mult puteti completa cu putina apa. Intre timp fierbem cartofii si morcovii (curatati si taiati cuburi, ca sa mearga mai repede), ii pasam si ii amestecam cu untul si parmezanul. Punem intr-un vas termorezistent tocanita apoi adaugam deasupra piureul si dam totul in cuptorul preincalzit pentru 20 de minute. Savuram in tihna, cu un pahar de vin bun si ne bucuram de ziua asta libera impreuna cu familia.
La multi ani Romania! La multi ani romani!

Pui copt cu lamaie

Desi zilele astea mai mult tocesc decat gatesc (si doar ocazional mai fac si versuri) ieri ne-am delectat cu un pranz copios. Asta nu inseamna ca am consumat prea mult timp preparandu-l ci doar ca am ales niste retete minunate, care aproape ca se fac de la sine.
Am avut un pui copt cu lamaie, cartofi copti in coaja, o salata delicioasa si colorata si doua sosuri aromate, toate gata cat ai zice pui!:D

 Cu puiul a fost cam asa: l-am spalat bine apoi l-am frecat pe interior cu o jumatate de lamaie. Am tocat apoi cealalta jumatate in felii subtiri si le-am indesat inauntru. Tot acolo au ajuns si dou catei de usturoi taiati marunt. Am uns puiul cu o lingura de unt, la presarat cus are grunjoasa de mare si piper proaspat rasnit apoi l-am dat la cuptor pentru 30 de minute. Dupa aceste 30 de minute l-am scos, l-am stropit cu sucul de la o lamaie apoi l-am pus iar in cuptor. Am mai uitat de el vreo 45 de minute, cat mi-am mai muncit creierii cu d-ale rezidentiatului.

 A, am uitat sa va zic ca am aruncat si vreo 5-6 cartofi in cuptor, sa fie si ei gata o data cu puiul.
De sos si de salata nu va zic nimic inca, va mai tin in suspans un pic pana la urmatoarea pauza. :D
Hai bagati repede puiul la cuptor ca acus e ora mesei. Pofta buna!

Pastrav cu mamaliga si saramura

Pastrav din asta prajit am mancat prima oara intr-o tabara la munte, cand eram mica-mica. Am fost la o crescatorie si i-am pescuit de acolo apoi tanti de la bucatarie i-a curatat, i-a dat prin malai si i-a prajit. A fost cel mai bun peste pe care l-am mancat vreodata. Bineinteles ca a contat mult si atmosfera in care l-am savurat dar pentru mine modul asta de a prepara pestele a ramas de baza. Nimic nu se compara cu acea crusta crocanta de malai care inveleste carnea dulce si alba a pastravului.
Cu saramura e o alta poveste. Tati o facea in fiecare vara, cu rosii uriase din gradina coapte pe jar si iesea atat de buna incat o mancam si goala, cu lingura. Azi am folosit cuptorul pentru a coace rosiile si chiar daca gustul acela de fum nu a fost la fel de pregnant tot m-au napadit niste amintiri dulci-amarui din copilarie.
Despre mamaliga nu pot sa va spun decat ca am crescut cu ea. Mamaia facea in fiecare zi cate un ceaun urias pe care il rasturna in mijlocul mesei pe un fund de lemn, apoi mancam cu orice: branza si mamaliga, oua fierte si unt, tochitura sau peste. Mamaliga asta batoasa si galbena ca un soare are gustul pranzului luat in familie.
Dar indeajuns cu povestile, hai sa  va zic si reteta. De fapt, cu pestele v-am zis deja: doar il curatati bine de solzi si intestine, il dati prin malai apoi il prajiti in ulei incins, cate 3-4 minute pe fiecare parte.
Pentru sos coaceti in cuptor 3-4 rosii pe care apoi le curatati de coaja si le tocati marunt. Aveti grija sa pastrati tot sucul care curge din ele. Adaugati deasupra cozile de la o ceapa verde, un ardei iute tocat marunt (eu am uitat) si o mana de patrunjel (asta daca nu aveti mofturosi la masa). Zdrobiti 4-5 catei de usturoi si adaugati-i deasupra apoi subtiati cu putina apa rece si un strop de suc de lamaie. Puneti sare si piper dupa gust si gata-i masa. Mamaliga o fac din ochi, nu pot sa va dau cantitati, dar cred cava descurcati.
Voua ce mancare ca aduce cel mai mult aminte de copilarie?