Daca cititi de destul timp blogul asta stiti deja ca eu sunt din Fetesti (in drum spre mare, cum imi place mie sa spun) iar daca nu stiati ati aflat acum. Va spun asta pentru ca urmeaza sa va povestesc cateva intamplari din copilaria mea, despre care as putea spune, fara indoiala, ca a fost minunata.
Pentru ca am copilarit la tara (da, stiu ca Fetestiul e oras dar noi am locuit la casa cu curte si cu livada si am alergat prin praf in papuci de cauciuc asa ca stiu despre ce vorbesc) am avut intotdeauna acces la cele mai bune fructe si legume, pe care le mancam direct din copac, sau de pe vrej, daca nu de pe jos. Si, asa cum e firesc, amintirile mele cele mai dulci din copilarie ii au in centru pe bunicii mei, care desi nu mai sunt printre noi vor fi tot timpul Mamaia si Tataia. Livada si via noastra erau cele mai frumoase din oras si asta pentru ca Tataia era un gospodar pe cinste, care se ocupa cu atentie si pricepere de toate detaliile. Imi aduc aminte cum mergeam cu sor-mea sa culegem caise verzi pentru a le manca cu sare (imi plac si acum la fel de mult) si cum stergeam cu matura urmele lasate pe pamantul perfect greblat dintre pomii fructiferi. Iar cand nu reuseam sa ne strecuram fara sa fim vazute, o rugam pe Mamaia sa se duca in locul nostru si ea se intorcea cu sortul plin de caise grase si acre, numai bune de sterpezit dintii.
Si cand in sfarsit caisele se coceau si noi ne saturam de mancat, restul minunilor aurii ajungeau in compot sau in gem iar cele mai urate in tuica. Partea frumoasa era ca aceste fructe aveau miezul dulce, cu un gust asemanator migdalelor asa ca Tataia isi gasea timp si rabdare sa scoata samburii inainte sa puna caisele la fermentat. Urma apoi un ritual de spalare si uscare apoi o sezatoare cu toti copiii de pe strada in urma careia adunam un castron intreg de samburi, numai buni de prajit cu sare si rontait intre doua reprize de Ascunsa.
As mai avea de povestit o multime de lucruri dar nu vreau sa va plictisesc si sunt convinsa ca va intrebati deja care este rostul acestor destainuiri. Ideea e ca eu cred ca mai mult decat genetica, mediul in care traim si implicit copilaria pe care am avut-o si familia in care am crescut au un rol esential in dezvoltarea noastra si in ceea ce vom deveni. Cu alte cuvinte, poate ca n-as fi fost niciodata mancacioasa si pofticioasa de acum daca n-as fi crescut in familia asta, in livada asta, in povestea pe care tocmai v-am povestit-o. Poate ca adultul de acum n-ar fi existat fara copilul de atunci. Pentru ca, fie ca ne dam seama sau nu, fiecare copil conteaza, si mai mult decat atat, as putea spune ca un copil fericit azi va fi un adult puternic maine.
Si pentru ca pretuiesc atat de mult amintirile din copilarie nu am putut ramane indiferenta cand am aflat despre programul "Fiecare copil conteaza" initiat de organizatia Salvati Copiii si sprijinit de Biochefarm International. Acest program isi propune reducerea mortalitatii infantile si imbunatatirea sanatatii si calitatii
vietii copiilor romani cu varsta intre 0-5 ani. Biochefarm International a inscriptionat toate ambalajele
de suzete NUK cu logo-ul Salvati
Copiii si doneaza un procent din contravaloarea suzetelor vandute organizatiei.
Astfel, daca veti cumpara aceste suzete veti putea contribui direct la reducerea mortalitatii infantile. Ganditi-va bine, sigur nu cunoasteti nici un bebelus care s-ar bucura sa primeasca o suzeta noua? Eu stiu cel putin unul!
Pentru mai multe informatii despre acest program, si nu numai, cititi si aici:
Yours truly, Lavinia
Taaare frumos mai povestesti, nu ma mai satur citind si parca ma regasesc si eu un pic in aceasta poveste .... copilaria ta cu bunicii seamana cu copilaria mea cu parintii. Daca au fost atat de buni ca bunici te asigur ca si ca parinti au fost la fel de buni pentru mine!!!! Si eu am mancat fructe din aceasi livada, ma plimbam cu rolele pe trotuarul care inconjura casa...jucam tenis si ma plimbam cu "Pegasul" prin acelasi praf...ce amintiri frumoase! MMU
RăspundețiȘtergere